Am atatea ganduri incat nu stiu cu care sa incep.

Maine am test la biologie si chimie. Acum ar trebui sa stau si sa invat, dar nu vreau. M-am certat cu tata din cauza ca nu i-am raspuns la telefon. Se pare ca el nu a auzit niciodata ca bunele maniere iti interzic sa vorbesti la telefon la masa, asa ca mi l-a confiscat. Yupiiii...

Imi este somn, dar nu pot sa dorm. Trebuie sa invat sau cel putin sa ma prefac. Chiar nu ma intereseaza ce nota voi lua. Stiu ca nu e cea mai buna razbunare, ca pana la urma tot mie imi fac rau, dar nu ma simt in stare sa ma concentrez. 

Ieri, cand am scris postarea despre acel tata, nu m-am gandit la tatal meu. Pe el nu pot sa il vad ca pe un om care ar fi in stare sa dea orice pentru mine. Stiu ca este in stare sa dea multe pentru familie, dar nu totul. La scoala cand vine vorba despre tata, le spun colegilor ca e un om super tare. Apoi le povestec cum sunam la intrefoane impreuna cand eram mici si ca ne-a construit o masa de biliard. Din aceste intamplari colegii deduc ca el este tatal ideal. Si eu as vrea sa cred la fel, dar ma pacalesc singura. Cu cat cred asta mai mult, cu atat sunt mai dezamagita de realitate. 

Poate gresesc eu. El munceste pentru noi si ne ofera minimul necesar. Poate eu sunt de vina ca vreau mai mult. Daca e vina mea? Nu cred ca mai am nevoie de el. Am ajuns la o varsta la care as putea sa ma intretin singura. Mai greu, dar as putea. Tata nu imi mai este de folos. Singurul folos pe care il scoteam de la el era cel financiar pe care acum as putea sa il acopar singura. Am depins de el 17 ani si m-am saturat. Ii sunt recunoscatoare ca m-a crescut, dar cred ca a venit timpul sa nu se mai coporte cu mine ca si cum as fi proprieteatea lui.

A intrat mama in camera, m-a mangaiat pe cap si mi-a spus ca o sa imi primesc telefonul inapoi. Apoi m-au busit lacrimile. Sunt data peste cap. In ultimul timp nu mai stiu ce e cu mine. Ma simt dezorientata si incerc sa maschez asta prin zambet. Am nevoie de cineva sa ma linisteasca. Stiu ca de multe ori ma victimizez pentru a capata atentie. Asta se intampla pentru ca mi se pare imortant ceea ce fac, iar oamenii nu observa. Pot spune ca asta e modul meu de a-i instiinta. Nu e corect si incerc sa ma schimb. Dar uneori chiar nu mai rezist sa ascund tot. Simt ca eplodez.

Ieri la ADS am discutat depre bunatate. A fi bun inseamna 4 lucruri:

1. Sa ajuti
2. Sa accepti
3. Sa ierti
4. Sa ii faci pe ceilalti fericiti.

Am realizat ca eu nu ma pot numi "buna" pana nu ma impac cu Anna. Oricat mi-ar fi de greu, tot trebuie sa merg sa imi cer scuze de la ea. Asta e atitudinea de crestin pe care le-o prezint copiilor si pe care ar trebui sa o pun si eu in practica. 

Saptamana care va incepe maine imi propun sa o accept si pe Elena ca fiind colega mea. Stiu ca nimeni nu o baga in seama si se simte prost. Vreau ca macar pentru o saptamana sa o fac sa se simta parte din colectiv, asa cum ar fi facut Don Bosco daca ar fi fost aici :)